marți, 7 decembrie 2010

Familia preotului – model de viaţă creştină

Lect. Univ. Dr. Iulian Mihai L. CONSTANTINESCU



Familia are fundament divin, prima familie fiind întemeiată în rai şi având ca preot şi martor pe Însuşi Dumnezeu: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Facere I, 27-28). Astfel, familia este binecuvântată dintru început în Adam, „stăpân al făpturii”, „împărat peste toată făptura”[1]. Însuşi Mântuitorul a binecuvântat şi cinstit unirea soţilor în căsătorie prin participarea sa la nunta din Cana Galileii, unde a săvârşit prima minune din activitatea Sa pământească (Ioan II, 11). În predica de pe munte, Mântuitorul Hristos, „Mirele Bisericii”, dorind să desăvârşească Legea mozaică în latura ei morală[2], enumeră între alte prescripţii şi pe cele referitoare la căsătorie. Din învăţătura Mântuitorului se constată că El priveşte căsătoria şi familia ca pe un lucru necesar, ridicând unirea bărbatului cu femeia la rang de taină, fiind binecuvântată de Biserică prin Taina Cununiei.

Deşi nu se referă decât de două ori la căsătorie şi familie (Matei V, 31-32; XIX), Mântuitorul a întărit caracterul sfânt al unirii dintre soţi pentru viaţa de familie[3]. Unirea soţilor se întemeiază pe voinţă divină, fiind lucrarea lui Dumnezeu, bărbatul şi femeia neputând trăi separaţi ci au fost creaţi să trăiască în cea mai strânsă legătură ca un singur trup. Pericopa de la Efeseni V, 22-23 arată măreţia şi rolul familiei în creştinism, însăşi familia fiind o mică Biserică, unirea bărbatului cu femeia închipuind unirea tainică dintre Hristos şi Biserica Sa.

Familia creştină este instituţia care a asigurat în toate timpurile şi asigură şi astăzi, „frumuseţea morală, armonia spirituală şi desfăşurarea vieţii normale a credincioşilor în cadrul Bisericii lui Iisus Hristos… ordinea, bunăstarea şi progresul continuu al statului şi al individului”[4]. Familia este locul în care fiecare membru al ei îşi găseşte mângâiere, contribuind esenţial la fericirea copiilor prin educaţia pe care aceştia o primesc de la părinţi, fiind astfel înarmaţi cu toate armele necesare pentru biruirea răului, având o temelie solidă pentru păstrarea echilibrului sufletesc[5]. Copiii, întăriţi fiind printr-o educaţie adecvată în sânul familiei, pot înfrunta biruitor toate greutăţile şi necazurile inerente vieţii.

Astfel, în familia creştină, îndatoririle esenţiale ale membrilor ei sunt bine precizate, acestea trebuind să fie respectate pentru sănătatea şi trăinicia familiei. Acestea sunt: asigurarea trăiniciei şi asigurarea durabilităţii familiei de către soţi; naşterea de prunci; creşterea şi educarea copiilor. Dacă aceste îndatoriri se cer a fi respectate de soţii creştini, ele trebuie să fie actualizate cu precădere în familia preotului care este cel dintâi exemplu în parohie, model de viaţă creştină.


Familia preotului – comuniune de credinţă şi de viaţă creştină în parohie

Preotul ortodox, spre deosebire de preoţii Bisericii Romano-Catolice, are dreptul şi privilegiul de a se căsători, de a forma o familie, acest drept şi privilegiu fiind în acelaşi timp o obligaţie şi o răspundere deosebită în viaţa socială şi pastorală din parohie. Căsătoria preotului ortodox creează datorii mai mari decât pentru ceilalţi credincioşi, el trebuind să justifice familia sa, nu numai prin dreptul comun tuturor oamenilor, ci şi din punct de vedere religios-moral, printr-o viaţă de familie exemplară şi edificatoare[6].

Căsătoria preotului este căsătoria celui ce este rânduit să slujească lui Dumnezeu, fiind, prin urmare, angajat în lucrarea sa sacerdotală din parohie împreună cu familia sa, aceasta nefiind pentru preot numai un cadru de vieţuire cotidiană, ci şi o comunitate de viaţă religioasă şi de credinţă în care preotul îşi începe propria activitate pastorală, fiind „pepiniera morală a parohiei”[7]. Dată fiind participarea familiei preotului la întreaga sa activitate de formare a credincioşilor şi de mântuire a acestora, ea poate contribui pozitiv sau negativ la împlinirea scopului slujirii sacerdotale a preotului, în funcţie de nivelul vieţuirii duhovniceşti în Hristos şi de conştientizarea misiunii preoţeşti, mai ales astăzi, într-o lume din ce în ce mai secularizată.

Activitatea preotului de conducere duhovnicească a credincioşilor trebuie să înceapă întotdeauna cu propria familie, cu soţia, copiii, casnicii şi rudele sale, aceştia, mai mult decât alţi credincioşi, trebuie să fie catehizaţi şi moralizaţi pentru a fi cu adevărat un model de viaţă creştină. Începând apostolatul preotului cu familia sa, el nu trebuie s-o neglijeze în timp, întrucât de stadiul ei de creştere duhovnicească depinde în mare măsură reuşita preotului în chemarea specială a slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor şi conducerea acestora pe calea mântuirii.

Familia preotului este un aluat care dospeşte întreaga frământătură, pentru că exemplul, mai mult decât cuvântul, convinge şi transformă[8].

Având în vedere complexitatea misiunii pastorale, preotul nu poate fi duplicitar, el trebuie să fie consecvent în comportament şi în misiunea sa, neputând fi păstor în parohie, neglijând şi fiind dezinteresat faţă de familia sa, care ar trebui să constituie piatra de temelie a propriei misiuni preoţeşti. A face abstracţie de propria familie în activitatea de parohie, înseamnă imposibilitatea de a zidi, de a-i îndrepta pe alţii, fără a fi susţinut prin puterea exemplului propriei familii. Oare cum poţi să-i îndrepţi şi să-i mântuieşti pe alţii, dacă propria familie este exclusă şi neglijată în lucrarea de mântuire a credincioşilor ? Cum vor înţelege şi accepta ceilalţi credincioşi mijloacele de dobândire a mântuirii, dacă însăşi familia preotului, în care el vieţuieşte zilnic, nu le înţelege şi nu le primeşte ? Însăşi misiunea preotului este în pericol, cuvântul lui nu mai este cuvânt cu putere multă, convingător şi ziditor, dacă toate acestea nu sunt însoţite de putea exemplului vieţii personale şi a propriei familii, aceasta din urmă fiind factor de păstrare şi promovare a vieţii religios-morale în parohie, precum şi factor de coeziune socială şi duhovnicească în comunitatea locală de viaţă în Hristos.

Casa preotului trebuie să fie „pârga parohiei, pârga Bisericii, început şi model de casă creştină, de comunitate creştină, de obşte credincioasă, de viaţă religioasă-morală”[9], familia preotului fiind prima sa carte de vizită care contribuie decisiv în activitatea pastorală[10]. Apostolul neamurilor, Sfântul Apostol Pavel, face o asemănare firească sub aspect moral între casa creştină şi casa lui Dumnezeu, Biserica, toţi creştinii trebuind să-şi conducă cu moralitate casa: „Iar dacă cineva nu poartă grijă de ai săi, şi mai ales de cei ai casei, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (I Tim. V, 8). Cu atât mai mult clericul care poartă de grijă comunităţii creştine de acasă, „având copii ascultători cu toată bunăcuviinţa” (I Tim. III, 4), trebuie să conducă cu toată responsabilitatea, înţelepciunea şi puterea exemplului comunitatea locală pentru care a fost rânduit de episcopul său. Căci dacă preotul în calitatea sa de părinte al propriei familii, nu reuşeşte să conducă bine şi cu bunăcuviinţă pe membrii acesteia, care trebuie să fie pildă şi îndemn pentru ceilalţi, cum va putea unul ca acesta să-i conducă pe credincioşii săi pe calea mântuirii, cu credinţă şi cu dragoste ? Cu privire la un astfel de cleric, Sfântul Apostol Pavel întreabă: „Iar de nu ştie cineva casa sa să şi-o chivernisească, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu ?” (I Tim. III, 12).

Dar, nu numai preotul trebuie să aibă calităţile de părinte responsabil pentru casa lui Dumnezeu şi a sa, ci şi soţia credincioasă trebuie să fie conştientă de sfinţenia şi de răspunderea preoţiei, fiind sprijin şi mângâiere pentru preot, participând la necazurile şi la bucuriile activităţii pastorale în parohie.

Copiii preotului au datoria unui comportament demn în faţa oamenilor, o purtare frumoasă prin care să se distingă de cei mai puţin iniţiaţi în tainele credinţei şi ale slujirii lui Dumnezeu, participând astfel, în mod direct, alături de mama lor la misiunea preoţească a părintelui lor.

O soţie nepăsătoare, neserioasă, vanitoasă, nepotrivită cu chemarea preotului, precum şi copiii neascultători, imorali şi aroganţi pot afecta lucrarea preotului ca părinte duhovnicesc pentru enoriaşii săi, expunându-l pe acesta chiar unei situaţii scandaloase prin comportamentul imoral al membrilor familiei sale.

Soţia şi copiii preotului trebuie să fie modele de urmat pentru ceilalţi credincioşi, ascultându-l obiectiv pe preot şi învăţând ca orice credincios, fiind în acelaşi timp cei dintâi care se pronunţă asupra activităţii preotului, corectând ceea ce se poate corecta în cuvântul, atitudinea şi poziţia sa faţă de credincioşi[11], având cea mai sinceră apreciere asupra lucrării sale.

Preotul, în activitatea sa în parohie, nu trebuie să se limiteze numai la predică şi la serviciile religioase, el trebuie să verifice roadele muncii sale pe terenul sufletesc al credincioşilor săi, în ce măsură aceştia ascultă cuvântul şi îl fac să rodească în viaţa lor. Cel mai bun confident al preotului pentru cunoaşterea stării sufleteşti a credincioşilor este soţia sa, care trebuie să fie obiectivă şi să nu-l descurajeze pe preot în misiunea sa. Însuşi preotul ar trebui s-o facă pe soţia sa conştientă de lucrarea lor comună, de greutăţile, dar şi de mulţumirile sufleteşti pe care o astfel de lucrare sfântă le poate aduce, slujirea pastorală a preotului neputând fi separată de familia sa, de colaborarea cu aceasta pentru împlinirea scopului ultim al slujirii preoţeşti, mântuirea credincioşilor.

Locul în care soţia preotului poate activa cu cele mai bune rezultate este comitetul parohial. În cadrul său lucrează femei evlavioase din parohie, pline de entuziasm şi de iniţiativă în a-l ajuta pe preot în lucrarea de întreţinere şi de înfrumuseţare a locaşului de cult. Aici, soţia preotului se poate afirma prin delicateţea, sensibilitatea şi simţul ei practic, fiind de real folos preotului în lucrarea sa pastorală, chiar un Ierarh al Bisericii noastre afirma: „preotesele sunt jumătatea misionară a preotului în parohie”[12]. În plus, prestigiul de care se bucură în calitatea sa de soţie a preotului, contribuie decisiv în asigurarea succesului în lucrarea comitetului parohial.

Dar, pentru a se realiza toate acestea, preotul trebuie să facă o bună alegere a soţiei care asigură împlinirea prin împreună-lucrare a sarcinilor ce decurg din activitatea pastorală a preotului. Soţia trebuie să fie potrivită sufleteşte cu misiunea preoţească, să conştientizeze responsabilităţile unei astfel de chemări. Dacă rămâne străină faţă de aspiraţiile sacerdotale, nu numai că nu-l ajută pe preot, dar îl şi împiedică şi-l demoralizează în lucrarea lui sfântă. Astfel, soţia preotului trebuie să fie formată în acest spirit de către preot pentru a corespunde împreună cu toată familia chemării sfinte de a-I sluji lui Dumnezeu şi oamenilor. Atunci când preotul face o bună alegere privind soţia sa, ea corespunzând sufleteşte misiunii sale de preot, se asigură nu numai o căsnicie fericită a preotului, dar şi o bună colaborare şi armonie în opera sa în parohie[13]. După cuvintele înţeleptului Solomon „cel ce găseşte o femeie bună află un lucru de mare preţ şi dobândeşte bunăvoirea lui Dumnezeu” (Pilde XVIII, 22), iar „femeia virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei” (Pilde XII, 4). Aşadar şi pentru preot, o femeie virtuoasă este ajutor şi bucurie omenească şi duhovnicească, lucrând împreună, în comuniune, la mântuirea proprie şi a credincioşilor încredinţaţi preotului.

În cazul unei alegeri nepotrivite, preotul este nevoit, fie să trăiască o viaţă plină de neplăceri, fie dacă se desparte de soţia sa să fie expus criticilor, diferitelor greutăţi şi piedici, slujind fără personalitate şi cu o moralitate pusă la îndoială, putând fi chiar pedepsit cu depunerea. Astfel, o eventuală nepotrivire a soţiei cu slujirea preotului are numeroase repercursiuni asupra vieţii de familie, dar şi asupra familiei mai mari care este parohia. Având o soţie leneşă, neglijentă, avară, nepricepută şi ocupându-se numai de plăcerile vieţii pământeşti, cu cochetăria şi cu petrecerile, preotul va fi cu siguranţă afectat pe cele două planuri ale vieţii lui, cel al vieţii de acasă şi cel al vieţii de slujire preoţească.

Familia preotului, susţinută printr-o atmosferă sacră în unitatea ei[14], este celula de bază a parohiei, ea trebuie să confirme prin faptă cuvântul, să întărească prin propriul exemplu ceea ce învaţă preotul, fiind nu numai factor de promovare a vieţii religios-morale în parohie, dar şi factor de coeziune socială, atrăgându-i în jurul ei pe ceilalţi credincioşi şi determinându-i pe aceştia să lucreze pentru binele comun al comunităţii religioase în care trăiesc, dar şi pentru împlinirea scopului existenţial pentru fiecare, dobândirea mântuirii.

Pentru realizarea acestor deziderate, soţia preotului trebuie să consimtă liber şi să fie conştientă de toate greutăţile preoţiei şi de munca la care este chemată alături de preot, împărţind alături de acesta atât lipsurile şi grijile, cât şi mulţumirile sufleteşti pentru lucrarea lor. Ea trebuie să fie vrednică de chemarea sa alături de preot, putând în multe cazuri să fie îndreptar lui şi nu sminteală sau să-l determine pe acesta să săvârşească fapte rele pentru unele capricii ale ei.

Calităţile soţiei preotului sunt determinante pentru ţinuta preotului, ea fiind în mare măsură responsabilă pentru neglijenţa în ţinută a preotului, existând deseori o nepotrivire între starea lui ca om şi chemarea preoţiei. Toate aceste defecte pot fi îndreptate de o soţie motivată şi responsabilă, mai ales atunci când preotul alunecă spre latura lumească a vieţii, neglijând misiunea sa de slujitor al lui Dumnezeu. Astfel, atunci când preotul se implică în certuri cu credincioşii şi cu ceilalţi preoţi sau urmăreşte numai interesele materiale proprii şi înclină în privinţa slujirii spre formalism şi superficialitate, soţia poate să-l corecteze în comportament, dar aceasta se poate întâmpla numai atunci când ea are o adevărată viziune şi concepţie despre chemarea preoţiei, despre responsabilităţile slujitorului lui Dumnezeu şi al oamenilor. Soţia preotului este un adevărat înger păzitor, întărindu-l pe preot în faţa potrivnicilor şi susţinându-l cu sfaturi alese în proiectele ambiţioase din parohie, „arătându-i prin puterea ei de intuiţie calea cea mai potrivită de urmat acolo unde el, ca bărbat, intuieşte mai puţin”[15]

Aşadar, preotul poate găsi în propria familie, fie un sprijin, fie o piedică în slujirea sa. Familia poate aduce bucurie sau poate aduce suferinţă pentru preot. Din fericire, în cele mai multe cazuri, soţia şi copiii preotului s-au ridicat sub aspect moral la nivelul statutului lor în societate. Preoţii ortodocşi, având de cele mai multe ori o familie numeroasă, au ştiut să-şi crească îngrijit copiii, să-i educe religios-moral, fiind în această privinţă un exemplu social de viaţă familială sănătoasă. Adesea copiii de preot s-au distins prin învăţarea de carte, prin ţinută morală, afirmându-se în societate.

Casnicii preotului sunt cei care prin formarea lor în duh creştin, în spiritul credinţei şi al dragostei, asigură succesul pastoral al preotului. Soţia, copiii şi rudele apropiate preotului vădesc în raporturile lor cu ceilalţi credincioşi atmosfera duhovnicească şi nivelul moral al casei păstorului lor, contribuind decisiv la lucrarea de evanghelizare a preotului. Însuşi preotul trebuie să nu se îndepărteze de familia sa, să aibă întotdeauna în vedere realizarea celor propovăduite mai întâi în familia sa şi apoi în celelalte familii din parohie.

În familia sa, preotul trebuie să imprime o preţuire deosebită faţă de vrednicia preoţească, educând copiii în acest spirit, implantându-le sentimentul religios şi dându-le o educaţie religios-morală, încât aceştia să poată continua cu vrednicie chemarea preoţească a părintelui lor. Preotul este responsabil faţă de formarea viitorilor preoţi în familia sa, el fiind un exemplu pentru descendenţi, perpetuând, astfel, cu râvnă în formarea religioasă a copiilor săi, sacerdoţiul în linie continuă. În Ortodoxia românească s-a creat o tradiţie din formarea viitorilor preoţi în casa preotului actual, continuându-se vocaţia şi slujirea preoţească din tată în fiu, preoţia prelungită în urmaşi[16].

Astfel, familia preotului este model de viaţă creştină, factor de păstrare şi de promovare a dreptei credinţe în parohie, trebuind să fie formată de către preot pentru a-l ajuta în activitatea şi misiunea sa, fiind un exemplu în parohie prin casnicii săi.

marți, 9 noiembrie 2010

Despre desavarsirea crestina

                                                  Despre desăvârşirea creştină

        Idealul fiecărui creştin pe pământ este mântuirea sufletului, adică dobândirea vieţii veşnice. Până la întruparea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mântui, căci raiul era închis şi nu era revărsat peste lume harul Duhului Sfânt. De aceea toţi drepţii Vechiului Testament aşteptau izbăvirea sufletelor lor prin moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu.
Mântuirea, după învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Bisericii Ortodoxe, se dobândeşte prin păzirea poruncilor date de Dumnezeu oamenilor, cuprinse atât în decalogul Legii Vechi, cît şi în Noul Testament, numit şi legea Harului. Orice creştin care doreşte să se mântuiască trebuie să săvârşească aceste trei condiţii: să aibă credinţă dreaptă în Dumnezeu; să aibă harul Duhului Sfânt, care se dă tuturor prin cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii Botezul, Mirungerea, Spovedania, Sfânta Împărtăşanie, Nunta, Preoţia, Maslul şi să împlinească poruncile cuprinse în Sfânta Evanghelie. Fără aceste trei condiţii obligatorii, nu este mântuire. Una din ele dacă lipseşte, omul nu se poate mântui şi îşi pierde sufletul său, "care este mai scump decât toată lumea".

Calea sfaturilor evanghelice
        Aceasta este mântuirea pe calea poruncilor, comună şi obligatorie tuturor oamenilor care cred în Dumnezeu şi doresc să moştenească viaţa veşnică. Dar mai este şi o altă cale de mântuire, mult mai grea, anume calea desăvârşirii creştine, pe care au mers toţi sfinţii, apostolii, mucenicii, ierarhii şi cuvioşii. Pentru că nu este obligatorie, ci benevolă, ea este numită în Sfânta Evanghelie calea sfaturilor evanghelice. Pe această cale merg de obicei călugării, sihaştrii, văduvele, creştinii care au o chemare specială de la Dumnezeu şi o evlavie deosebită pentru rugăciune, post, înfrânare, metanii, lacrimi şi sărăcie totală de cele materiale. Aceasta este calea sfinţeniei, a îndumnezeirii şi a unirii mistice cu Hristos.

Din Evanghelie, pe scurt
Un tânăr bogat s-a apropiat de Iisus Hristos şi L-a întrebat: Învăţătorule bun, ce bine să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar Domnul i-a răspuns: Dacă voieşti să intri în viaţă, păzeşte poruncile! Şi îi aminteşte câteva din Decalog: Să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Însă tânărul era un om credincios şi corect. De aceea a răspuns lui Hristos: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea (Matei 19, 16-20).
Acestea sunt câteva din poruncile principale care asigură mântuirea tuturor celor ce merg pe această cale. Şi tânărul din Evanghelie le păzea cu sfinţenie. Oare câţi tineri de astăzi mai împlinesc cu atâta credinţă poruncile lui Dumnezeu? Câţi dintre fiii şi fiicele dumneavoastră vă mai ascultă, merg la biserică regulat, se spovedesc, primesc Sfintele Taine, fac rugăciune seara şi dimineaţa, se păzesc de beţie şi desfrâu?
Dar tânărul din Evanghelie nu era mulţumit sufleteşte. El simţea că sufletul său dorea ceva mai mult, adică o viaţă mai înaltă, unită deplin cu Hristos. De aceea întreabă: "Ce îmi mai lipseşte?" Până aici a fost cale a poruncilor, obligatorie tuturor. De acum începe calea desăvârşirii, a urcuşului duhovnicesc spre Hristos, care nu este uşor de străbătut.
Şi iată ce i-a răspuns Mântuitorul Hristos: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează Mie (Matei 19, 20-21). Două lucruri îi cerea Hristos tânărului care dorea desăvârşirea: să se lepede de cele materiale, prin împărţirea averii la săraci şi să urmeze lui Hristos, părăsind casa, rudele şi toate grijile pământeşti. Cine nu urcă ambele trepte ale desăvârşirii: lepădarea de cele trecătoare, adică sărăcia de bună voie şi urmarea lui Hristos nu poate ajunge la treapta desăvârşirii. Dacă numai una o facem şi a doua nu, nu putem urma lui Hristos.

Să ne lepădăm de patimi
Fără o naştere duhovnicească din nou, fără dezbrăcarea de patimi şi de grijile lumii, nu ne putem îmbrăca cu haina unei vieţi noi în Hristos. Câţi oameni nu sunt săraci în lume, şi chiar fără familie, dar nu urmează cu toată inima lui Hristos, pentru că nu se pot lepăda de patimile cele ascunse: de gândul mândriei, al slavei deşarte, al desfrânării, al iubirii de bani, al lenevirii şi mai ales al voinţei proprii. Cine nu se leapădă de voia proprie şi de patimile ascunse din minte şi inimă, nu poate face voia lui Hristos şi nu-L va putea purta în inima sa plină de idolii patimilor. Unii ca aceştia nu pot urca pe scara desăvârşirii creştine. Printre aceştia se numără şi tânărul bogat din Evanghelie, care, auzind că i se cere să-şi dea averea la săraci pentru a urma lui Hristos, s-a întors întristat la casa sa.